Ce?

Nu știu de ce naiba ma tot blochez de câte ori vreau sa scriu. Oare sunt suficient de introspecta în ceea ce ma privește?  Reușesc sa pătrund în sufletul propriu și sa scot la suprafața exact ce simt?  Sunt sincera cu mine?  Ce e proiecție și ce este adevăr? De ce citesc continuu, de ce fug iar de mine, de ce ma pun pe hold, pe mute, pe freeze. De cate ori mi-am zis sa tac înainte sa încep sa nu mai spun absolut nimic? De cate ori m-am mustrat,  apostrofat, certat? De câte ori m-am uitat cu un aer de superioritate asupra-mi și mi-am spus cu dispreț „nu ești în stare, ai mai greșit înainte și o sa o mai faci.” Nu poți. Nu ești în stare. De ce te mai străduiești? Pentru cine o faci? De ce naiba te ții de bara aia nenorocita înainte sa cobori din metrou? Unde crezi ca o sa cazi? De ce ai senzația de cădere în gol de fiecare data când te urci în metrou? De ce de fiecare data când intri în birou iti îndrepți spatele și-ți pui masca aia cu zâmbetul frumos și vesel? Da, știu,  câteodată doar faptul ca o scoți din buzunar și faptul ca cei din jur reacționează bine la ea te face sa te simți mai bine. De ce ai nevoie atât de mult de reciprocitate? De ce alegi sa fii veșnic negativa pentru ca nu toate lucrurile sunt pozitive ? De ce vrei doar alb și negru când tu clar te menții (voluntar?) într-o mare cu nuanțe murdare de gri? Cine ești tu? Sau, măcar, cine vrei sa devii? De ce, daca te întreabă cineva, nu poți vedea în viitor? Nu știu dacă tu chiar nu poți sau îți refuzi atât de mult anumite lucruri încât efectiv ochiul s-a obișnuit sa nu le mai vadă. Habar nu am ce e cu tine. Poate și eu am obosit sa te analizez. Sa încerc sa te înțeleg. Da, știu ca asta suna ca o alta mustrare, arată ca un alt spate întors, o alta mutra dezaprobatoare. Da, știu, ca asta nu te motivează sa te miști din loc, ci te face mai incrancenata, mai stabila pe locul ala. Pe x ul ala pe care tu stai cu picioarele. Cine naiba ți l a trasat. Probabil tot tu. Da, știu, sunt dura. Dar e doar limbajul de vina, nu și mesajul lui. Cred ca ție nu am fost vreodată capabila sa îți vorbesc cu compasiune în momentele astea. Pentru ca ma înfurie modul tău de a sta pe loc. De a nu reacționa. Frica asta a ta stupida. Stai pe loc. Muta. Incrancenata.  Fără nicio direcție. Da, asa, deschide-ți netul, ca sa salvezi ce ai scris. Deși,parca vad, ca nu vei posta. Sau îl vei parola, cum faci de obicei când ai senzația ca ai fost prea sincera. Ca ai pus puțin din tu cea reala în textul ala. Ești murdară pe palmă.  Te-ai ținut de ușa metroului și când ai urcat…neîncredere.  Sprijin.