Homosexualitatea: alb sau negru, imoral sau integru?

Homosexualitatea rămâne un subiect controversat, deşi există încă din lumea antică.

Grecia antică, Italia Renaşterii, Anglia, Asia, Melanezia şi Roma lui Caesar au “îmbrăţişat”, sub diferite forme, pretexte şi contexte, exisţenta homosexualităţii.

Chiar şi în Egiptul antic există semnalmente ale exprimării sexuale între indivizi de acelaşi sex, însă, în mod tipic acestora, sunt muşamalizate sau explicate sub alte forme relaţionale.

Pederastia era vazută ca formă de maturizare. Aceasta se referea la relaţia dintre un barbat matur şi un adolescent, relaţie care îmbrăca, de fiecare dată, forma unui cuplu strans legat, în care vârstnicul devenea învăţător, protector, model şi iubit pentru tânăr.

În Sparta pederastia era obligatorie prin lege: spartanii organizau banchete în care legătura celor doi parteneri devenea oficială.

Armata spartană folosea homosexualitatea ca metodă de închegare a armatei. Se considera că o legatură afectivă între doi soldaţi îi determină pe aceştia să lupte mult mai aprig decât ar fi făcut-o în mod normal. Tehnica a funcţionat. În ciuda acestui fapt, legiuitorii au fost obligaţi de scăderea natalităţii să instituie legi cu privire la căsătoriile heterosexuale dintre soldaţi si femeile spartane. Soldaţilor, obişnuiţi acum cu altfel de tipuri de relaţii, le erau stimulate simţurile native prin diverse tactici. Tinerele fete erau îndrumate să execute exerciţii fizice în preajma războinicilor, fără a fi acoperite de vreun obiect vestimentar. Cât despre noaptea nunţii, şi eventual şi în nopţile care urmau acesteia, miresele îmbrăcau tunică militară şi li se scurta podoaba capilară.

Şi în Roma s-a ajuns la oficializarea acestui tip de relaţie, deşi iniţial era privită ca o practică nenaturală.

Activitatea sexuală a chinezilor si a japonezilor antici, care au urmat modelul pederaştilor continentali, nu era privită ca o parte a moralităţii, ci era perceputa, simplu, în termeni ai plăcerii.

În Asia Centrală (Turkestan, Afganistan şi Uzbeksitan) a apărut fenomenul tinerilor baccha (tineri fără barbă), tineri dansatori androgini. Tinerii baccha erau păstraţi până la vârsta de maxim 18-20 ani, vârstă la care barba începea să le crească şi îşi pierdeau trăsăturile feminine. În ciuda poziţiei vehemente a clericilor musulmani faţă de această practică reprobabilă, există încă practicanţi ai Islamului care păstrează tradiţia ancestrală a dansatorilor adolescenţi. Tentativele de înlăturare a acestei practici au eşuat întrucât cei ce susţin fenomenul fac parte din grupări armate extrem de puternice şi de influente.

Ce a dus la moartea libertăţii de exprimare sexuală şi a libertinajului?

Religia (în spetă creştinismul) şi regimurile politice de tip totalitar.

Homosexualitatea a devenit imorală, înterzisă prin lege, pedepsită cu moartea în anumite zone.

Orizontul uman a fost condus uşor-uşor pe pista îngrădită a moralei creştine. Mintea umană a revenit la ceea ce era considerat normal, blamând orice manifestare ce contrazicea doctrina implementată. Nimeni nu a întrebat de ce, nimeni nu a trecut vreo secunda regulile prin filtrul propriu de valori. Li s-a trasat drumul şi au mers între liniile demarcate.

Astăzi, după un secol de la începerea luptei pentru reacceptarea homosexualităţii, există ţări care au legalizat acest tip de relaţie. Sunt curioasă însă: este oficială şi acceptarea celor din jur? Sau este doar o faţadă?

Oamenii au tendinţa să critice şi să arunce cu pietre în ceea ce nu înţeleg. Îi sperie necunoscutul, îi sperie diferitul. Orson Scott Card spunea într-unul din romanele sale: “Civilizaţia este doar o amăgire; în situaţii de criză redevenim maimuţe, uitând de bipedul raţional (…), transformându-ne în schimb în primate paroase de la gura peşterii, ţipând la vrajmaş, încercând să-l gonim, pipăind piatra grea pe care o vom folosi când se va apropia îndeajuns.”

Pretindem că suntem superiori, însă uimim prin lipsa noastră de cunoaștere, de înțelegere, de acceptare, de . Uimim prin nivelul de cruzime. Omorâm din plăcere, chinuim din plăcere, condamnăm pentru că putem.

Homosexualitatea este vrăjitoria secolului actual. Să-i spânzurăm, să-i ardem pe rug! Să-i jupuim și să-i facem drapel, cum ar spune Ada Milea.

Libertatea unui om există până în momentul în care încalcă libertatea altui om.

Detest vulgaritatea. Nu suport excesul de așa-zisă iubire în parc, la terasă, la marginea drumului, la intrarea în scară – o ea deasupra unui el executând un dublu axel cu triplu tulup pe scara sexualității. Reacția celor din jur? Mare iubire mare, doi porumbei, ah tinerețea. Dacă cei doi ar fi de același sex problema s-ar pune altfel: “Ce degradare socială! Cum își permit?” Eventual s-ar înarma cu o cruce și și-ar face semnul acesteia de trei ori pe secundă.

De principiu nu sunt de acord cu scosul iubirii în stradă. Cu exacerbarea gesturilor. Cu nevoia acută a indivizilor de a demonstra (cui?) ce mult se iubesc. Pentru a-i arăta persoanei dragi sentimentele nu trebuie să o scoți în stradă, nu suntem în bancul ‘cela cu câinii.

Consider că aceleași reguli se aplică tuturor. Sau ar trebui să se întâmple asta. Nu te da în stambă, nu exagera. Homosexualii adevărați știu să iubească departe de ochii lumii. Nu pentru că le este rușine sau pentru că le este teamă de mințile reduse ce i-ar putea judeca. Au bun-simț, au decenţă.

Nu cred în marșuri și în supraexpunere, cum nu cred în violența ce are la bază prostia umană. Insă consider că suntem liberi să iubim. Iubim oameni, iar omul nu este alcătuit doar din corp.