Moda versus stil

Polemică pe tema stil vestimentar.

Ar trebui să mulţumesc celor ce au iniţiat-o, având în vedere ca asta imi oferă material de blafat.

Personaj masculin prim: Ştiu că n-am mai vorbit de foarte multă vreme dar când am văzut această poză minunată am simtit imediat nevoia să critic şi să fiu răutăcios. Tricoul, lucrul pe care ai punctat în această poza da, este tare însă am o întrebare… De ce ochelarii aia? Sincer nu îţi stă bine deloc cu ei şi pe lânga asta sunt genul de ochelari pe care îi poartă toată puştimea „COOL” toţi băieţii cu aspect gay şi înălţime 1,50 care mai nou sunt fotomodele(hahahahaha) şi o ard prin Kulturehouse şi duduiţele astea mici şi pierdute cu vârsta pâna în 18 ani.

Răspunsul subsemnatei: De ce ochelarii ăia? Pentru că imi plac, sunt ochelarii mei de vedere, nu sunt o fiţa cu lentilă falsă. Nu mă interesează cine îi poartă, pe principiul EU dau stil hainelor, nu ele mie. Oricum, de gustibus non disputandum (trebuie să-mi placă mie, căci eu ii port).

Am mai facut această greşeală undeva in generală: aveam nevoie acuta de ochelari de vedere. Mie mi-au placut, mama a platit o sumă uriaşă la momentul respectiv şi eu am ajuns să nu-i mai port din cauza a ceea ce spuneau alţii. Tipicele glume ce se fac pe seama celor ce poartă ochelari.

Am crescut, dragii mei dragi. Şi, odată cu mine, s-a mai deşteptat şi minţişoara. Ca atare mi-am comandat ochelari. Îmi plac, văd cu ei (uuuuu, ce de detaliii) şi nu plec urechea la ceea ce spun alţii. Îi aud, dar nu îi ascult. Atât timp cât mie imi plac este perfect. Gusturile nu se discută (se dispută se pare). Este absolut in regulă să iţi exprimi părerea, dar asta nu inseamnă automat că se va tine cont de ea. În plus, sunt eu suficient de răutacioasă şi critică, nu am nevoie de un alt personaj similar.

Aş putea să fiu la raându-mi critică şi răutacioasa şi să spun că, în primul rând, Kulturehouse e nemţesc şi, evident, nu se scrie aşa (Kulturhaus). Ăsta este genul de lucru ce-mi displace profund: momentul în care sunt criticată şi persoana in cauza greşeşte. Când critici trebuie să fii tu insuţi fără pată.

Restul comentariului, cu pustii wanabe cool, mă lasă…cool. Este un argument atât de slab încât se autoanulează. Înţelegeam o replică de genul „nu se potrivesc cu fizionomia ta” sau orice altceva pertinent, nu o comparatie patetică de tip etichetă. Dacă porţi cutare eşti hipster, dacă porţi cutare eşti rocker.

Personaj masculin secund: Cu jeanşi albastri, un tricou simplu şi okelarii ăia te-ai întors în timp…cam prin anii ’80 :)) ia in plăcerea mea altceva pe tine!

Să pomenesc despre nemulţumirea mea legată de acel k in loc de ch? Detest prescurtările astea folosite de puştani de liceu şi plozi cu gadgeturi la vârste fragede. Ei au o scuză, sunt necopţi (deşi, din punctul meu de vedere nu e o scuză suficient de bună), dar la 22 de ani nu ai nicio scuză pentru maltratarea limbii române.

Răspunsul subsemnatei: De ce vorbim despre haine? De când suntem la lecţia de stil vestimentar sau de modă 2011? Anyway, you didn’t got the point of this picture. Or maybe that was my point: to turn back in time.

Nu. Evident nu asta era scopul. Ci acela de a-i mulţumi celui ce mi-a daruit tricoul, intr-un mod diferit.

Insa, de la orice temă simplă şi absolut directă, se ajunge la a divaga. Eticheta. Veşnica etichetă.

Personaj masculin terţ Sper că nu pun paie pe foc… Am văzut poza, am citit argumentarea. Nu imi pasă ce ochelari ai, nu imi pasă dacă araţi din anii ’80 sau nu, cred doar că arăti mult mai bine cănd nu te strâmbi la cameră. 

Raspunsul subsemnatei Nu pui paie pe foc. E o remarca obiectiva, nu o eticheta. Multumesc!

Nu mă interesează moda anului curent.

Moda nu se schimbă.

Moda este doar intersanjabilă. Nimic nu este cu adevărat original. Doina Levintza a spus: „Puţini sunt creatori de modă, cei mai mulţi sunt designeri.” Creatorii sunt cei ce revoluţionează moda. Designeri, cei ce o recreează, aducand-o in concordanta cu gustul cotidian, prin mici retusuri.

Există piese ce se vor purta întotdeauna. They never go out of style.

Oricum. Ce este moda? Cea mai simplă metoda de a convinge masele să poarte uniformă şi să creadă în acelaşi timp că sunt speciale.

Singurul avantaj în momentul în care ceva este la modă e faptul că reuşeşti să-l gaseşti peste tot (dezavantajul e că gaseşti doar acel lucru, dar să privim partea plină a paharului).

„Moda nu este nimic altceva decat o epidemie bine dirijată”. (George Bernard Shaw)

Nu vreau sa fiu la modă. Vreau să am propriul stil. Hainele trebuie să vorbească cu mine. Nu să fie la modă, nu să poarte o anume etichetă, nu să-l fi purtat cutărică la Oscar. Contează ca ceea ce porţi să-ţi complimenteze corpul, materialele să fie pe cât posibil naturale, să fie bine lucrate (pe principiul sunt prea sărac să-mi cumpăr haine ieftine).

Fashion fades, only style remains the same. (Coco Chanel)

Indiferent ce ai purta, se vor găsi întotdeauna cârcotaşi critici ce te vor încadra într-o categorie din cauza unui element.

Concluzionez afirmând că moda este sclava stilului purtat cu atitudine.

Jumatate Eu

Relatiile. Ne plangem cand suntem intr-una, ne plangem cand suntem singuri. Oricat de bine ar fi, exista replica se poate si mai bine. Nu stiu daca suntem perfectibili sau doar hachitosi. Ne juram ca in noile relatii vom iubi frumos si ne vom fi invatat lectia din cele trecute. Dar mintim. Deliberat. Pe cine mintim? Pe ei? Pe ele? Sau pe noi? Pe noi in mod cert.  Din moment ce nimeni nu ne aude si nu ne poate acuza de sperjur si onoare subreda de ce mai promitem vehement si cu aplomb ca vom face ceva? Ceva diferit.

Relatiile care nu au nimic de oferit sunt inutile. A sta intr-o relatie doar pentru a nu fi singur e inacceptabil. Daca nu exista un schimb. Intercultural. Sentimental. Emotional. Psihologic. Umoristic. Orice fel de schimb. (Mintile usor diferite s-ar gandi si la un alt tip de schimb. Da, chiar si acela e acceptat). De ce? Pentru ca e pierdere de timp. Pierzi timpul tau si al partenerului.

Sunt momente in care nu suntem in stare sa taiem raul de la radacina. Ne e teama. Ca vom suferi. Ca va suferi. Ca facem o greseala de neindreptat. Ca poate e iubirea vietii noastre si asa o vom pierde.

Vorba aceea cu „elibereaza-l si daca se va intoarce la tine sunteti meniti” mi se pare plauzibila. Daca te iubeste se va intoarce. Oricat ai gresit. Oricat a gresit.

 

Nimic nu este irecuperabil. Greselile pot fi indreptate cu lucruri bune. Cu vointa.  Totul poate fi iertat atat timp cat exista ceva real intre cei doi.  Atat timp cat isi pot demonstra franchetea emotionala. Nimic nu este usor. Sunt lucruri care merita lupte aprigi. Si sunt momente cand trebuie sa te opresti. Sunt batalii pe care nu le poti castiga si ajungi sa lupti impotriva ta.

Intr-o relatie trebuie sa fii tu. Sa ramai tu. Chiar daca ajungi la un consens cu partenerul asupra unor aspecte. Insa nu deveni umbra cuiva, pelerina lui de ploaie, accesoriul cotidian. Tu trebuie sa ramai o persoana. O identitate. A iubi nu inseamna a te pierde pe tine. A iubi inseamna a te imbunatati, a te cizela, a te regasi in cel de langa tine. Daca pierzi persoana, ramai cu tine. Pe tine nu ai cum sa te pierzi. Ai grija ca „tu”-ul cu care ramai sa fie intact. Sa-l poti scoate in lume fara sa-ti fie teama sau rusine. Fara sa te simti expus. Fara sa crezi ca esti nimic fara celalat. Tu te definesti, nu o alta persoana. Tu alegi cine vrei sa fii, cum vrei sa fii privit. Relatiile de tip maladiv nu-si au locul lanaga cuvantul iubire.

Nu cred in cuvantul jumatate. Jumatatea ta esti tu.

Cred in pereche. In partener. In compatibilitate. Nu in co-dependenta. Nu in pierderea de sine, odata cu pierderea partenerului. Nu in Yin si Yang. Nu in bucati ce odata separate devin nimicuri. Eu sunt un tot. Nu sunt un fragment. Nu sunt o jumatate. Sunt un tot unitar.

Jumatatea mea sunt Eu.

I left my conscience like a crying child
Locked the door behind me put the pain on file
Broken like a window i see my blindness now

I need love
Not some sentimental prison

Viata e greu, oamenii are arme

Oamenii se nasc simplii.

Oamenii cresc. Devin adulti. Oamenilor-adult le place sa isi complice deliberat vietile. Se plang ulterior ca viata e grea. Oamenii cauta aventura, adrenalina, muchii de cutit si margini de prapastie. Se arunca cu capul inainte. Cauta extremele situatiilor, actiunilor, conceptelor. Originalul. Extravagantul. Exhibitionismul.

Ne dorim sa fim altfel. Sa fim rebeli. Sa epatam. Problema e ca toti ne dorim acelasi lucru. Asta nu ne face sa fim de fapt la fel?

Nu ne place simplitatea. Nu stim sa o apreciem. Nu putem pretui ceva ce ni se daruieste. Daca nu ne luptam pentru el, daca nu iesim din batalie tarandu-ne, plini de vantai si noroi nu suntem multumiti. Nu e suficient de bun. De valoros. Nu merita atentie. Ajungem sa batjocorim sinceritatea, simplitatea, deschiderea umana ce nu necesita efort.

Ma gandesc la relatii.  La spiritul de vanator. La dorinta nebuneasca de la inceput ce se stinge in momentul in care ai pus gheara pe prada si ai secatuit-o de puteri. Ne purtam ca niste vampiri de suflete si sentimente. Ne hranim cu emotiile altora, cu durerea si extazul, cu lacrimile lor. In mod sinistru asta ne implineste, ne da senzatia de satietate sentimentala. De putere. De dominare. Nu ne lasam pana nu ii smulgem si ultima farama de emotie, doborandu-l si calcand apoi pe trupul inert. Lasam ochi goi in urma noastra si suflete pustii. Mansarde vechi. Unii le apreciaza, dar nimeni nu va ma locui acolo vreodata.

Fatada

Avem tendinta in momentul in care avem un blog sa il incadram intr-o singura categorie. Ce fac? Scriu despre moda. Ok. Bun. Raman doar la atat. Desi poate sunt lucruri din alte domenii pe care ai vrea sa le impartasesti. Si spui „Nu, nu, n-are treaba cu moda. Cititorii nu vor fi interesati!”. Suntem atat de putin liberi. In mentalitate, in decizii, in actiuni. Nu suntem in stare sa spargem monotonia. Ma gandesc la raportul plin-gol al fatadelor. Cum ar fi sa avem doar doua ferestre? Suntem exact ca o casa. Cu cat suntem mai liberi, cu atat ne putem bucura mai mult de experienta exterioara. Nu suntem nuzi. Peretii raman in picioare. Depinde de noi cum arata raportul plin-gol, cum sunt pozitionate ferestrele, unde, la ce distanta. Si totul conteaza. Caci de asta depinde estetica fatadei. Si totusi nu intotdeauna o fatada bine pusa la punct, simetrica, corecta, este cea care incanta.  Corbusier este cel mai bun exemplu.

Arieni…

Ce porcarie. Imensa. Ma simt de parca m-am nascut intr-o perioada nepotrivita. Asta nu e lumea mea si nu e mentalitatea cu care vreau sa cresc, sa ma maturizez si eventual sa-mi cresc copiii. Sau, mai bine spus, sa-mi cresc eventualii copii. E o porcarie nationala. Ca sa nu-i spun internationala. Ne credem cu totii destepti. Avem opinii si ni le impunem tacit, acid si foarte agresiv. Suntem niste laturi umane. Cred de mult ca specia din care fac parte este nu mediocra. E extrem de rudimentara. Dar ceea ce vad acum ma aduce intr-un segment si mai putin superior. Suntem intr-o mocirla. Spirituala si psihica. Suntem de cea mai joasa speta. Si nu evoluam cum vrem noi atat de mult sa credem. Involuam. Asta facem. Agresivitate. Posesiune. Posesivitate! Superioritate! Suntem specie superioara. Extraordinar. Nu stim altceva in afara de a supune. De a denigra. De a omori. Suntem niste fiinte patetice.

„Civilizatia nu este decat o amagire; in situatii de criza redevenim maimute, uitand de bipedul irational al prefacatoriilor noastre, transformandu-ne in schimb in primate paroase de la gura pesterii, tipand la vrajmas, incercand sa-l gonim, pipaind piatra grea pe care o vom folosi cand se va apropia indeajuns.” Orson Scott Card