Superputere

Nu ma refer la filme. Sau la politica.
Nu. La superputerea noastră de zi cu zi. Nu, nu e fardul, nici râsul, nici zâmbetul mișto, nici dinții albi. ‘The hell with looks. La mine e ironia. În toate formele ei.
Problema e ca și asta e like a cape. Nu o arat chiar tuturor și parcă aș vrea să o ascund.

Geeez.

Jo.

image

Ce?

Nu știu de ce naiba ma tot blochez de câte ori vreau sa scriu. Oare sunt suficient de introspecta în ceea ce ma privește?  Reușesc sa pătrund în sufletul propriu și sa scot la suprafața exact ce simt?  Sunt sincera cu mine?  Ce e proiecție și ce este adevăr? De ce citesc continuu, de ce fug iar de mine, de ce ma pun pe hold, pe mute, pe freeze. De cate ori mi-am zis sa tac înainte sa încep sa nu mai spun absolut nimic? De cate ori m-am mustrat,  apostrofat, certat? De câte ori m-am uitat cu un aer de superioritate asupra-mi și mi-am spus cu dispreț „nu ești în stare, ai mai greșit înainte și o sa o mai faci.” Nu poți. Nu ești în stare. De ce te mai străduiești? Pentru cine o faci? De ce naiba te ții de bara aia nenorocita înainte sa cobori din metrou? Unde crezi ca o sa cazi? De ce ai senzația de cădere în gol de fiecare data când te urci în metrou? De ce de fiecare data când intri în birou iti îndrepți spatele și-ți pui masca aia cu zâmbetul frumos și vesel? Da, știu,  câteodată doar faptul ca o scoți din buzunar și faptul ca cei din jur reacționează bine la ea te face sa te simți mai bine. De ce ai nevoie atât de mult de reciprocitate? De ce alegi sa fii veșnic negativa pentru ca nu toate lucrurile sunt pozitive ? De ce vrei doar alb și negru când tu clar te menții (voluntar?) într-o mare cu nuanțe murdare de gri? Cine ești tu? Sau, măcar, cine vrei sa devii? De ce, daca te întreabă cineva, nu poți vedea în viitor? Nu știu dacă tu chiar nu poți sau îți refuzi atât de mult anumite lucruri încât efectiv ochiul s-a obișnuit sa nu le mai vadă. Habar nu am ce e cu tine. Poate și eu am obosit sa te analizez. Sa încerc sa te înțeleg. Da, știu ca asta suna ca o alta mustrare, arată ca un alt spate întors, o alta mutra dezaprobatoare. Da, știu, ca asta nu te motivează sa te miști din loc, ci te face mai incrancenata, mai stabila pe locul ala. Pe x ul ala pe care tu stai cu picioarele. Cine naiba ți l a trasat. Probabil tot tu. Da, știu, sunt dura. Dar e doar limbajul de vina, nu și mesajul lui. Cred ca ție nu am fost vreodată capabila sa îți vorbesc cu compasiune în momentele astea. Pentru ca ma înfurie modul tău de a sta pe loc. De a nu reacționa. Frica asta a ta stupida. Stai pe loc. Muta. Incrancenata.  Fără nicio direcție. Da, asa, deschide-ți netul, ca sa salvezi ce ai scris. Deși,parca vad, ca nu vei posta. Sau îl vei parola, cum faci de obicei când ai senzația ca ai fost prea sincera. Ca ai pus puțin din tu cea reala în textul ala. Ești murdară pe palmă.  Te-ai ținut de ușa metroului și când ai urcat…neîncredere.  Sprijin.

Plictis

Te-ai plictisit vreodata de tine?

Da, exact cum auzi. Sau cum citesti. Sa te trezesti intr-o dimineata, sa te contemplezi si sa spui „nu am chef azi de mine”. Sa-ti dedici un frumos elogiu legat de cat de interesant nu esti.
Da, e nasol, sa stii. Nu de alta, dar tu cu tine ramai toata viata, cumva trebuie sa te accepti, daca nu iubesti. Desi, ar fi indicat sa te iubesti.
Si e si mai nasol cand esti genul de om care nu primeste complimente de dimineata pana seara. Nu ca nu le-ai merita, dar prin felul tau de a fi consideri lucrul asta o gratuitate inutila. Si cei din jurul tau stiu asta. Cateodata esti invidios pe aia care sunt pupati in crestet de mama/tata/bunica/prietenul/pisica de dimineata pana seara, 24 de ore pe zi, 7 zile din 7. Iti revii repede totusi.
Sunt suparata pe mine. De ce? Pentru ca gandesc asa. Gandesc ca daca nu mi se spune ca sunt asa si pe dincolo, nici nu sunt asa si pe dincolo. Nu sunt ‘a mai frumoasa, ‘a mai desteapta, ‘a mai creativa, ca devreme acas’ nu ne intereseaza acum.
Sunt suparata ca sunt oameni care nu sunt extraordinari din niciun punct de vedere. Obiectiv. Anatomic, arhitecturalo-estetic. Dar ceea ce proiecteaza ei din interior este pozitiv. Proiectia lor despre sine este pozitiva. Si cei din exterior ii vad asa cum ei se proiecteaza. Minunati, frumosi, creativi, sclipitori. Poate e doar un ambalaj, dar asta nu conteaza, conteaza efectul, impactul pe care imaginea creata o are asupra celor din jur.
E pur PR. Pura publicitate personala, exceptional facuta. Oamenii astia stiu sa se vanda, desi produsul nu este unul de exceptie. Dar stiu sa-l vanda. Este atat de frumos ambalat, incat il cumperi desi ai citit si pareri negative despre actiunea lui. Parca nu e totul atat de roz, insa este atat de atractiv. Ca un produs la reducere. Desi realizezi ca probabil pretul real este cel redus, ideea de reducere iti incanta retina si iti stimuleaza neuronul care trimite impulsul catre portofel.
Nici macar nu stiu daca iti voi trimite ce am scris. Pentru ca am un stil ciudat de exprimare. Puteam sa iti spun ca azi ma simt urata si ca vreau ca tu sa-mi spui ca nu e asa, ca sunt ‘a mai frumoasa in da hol uarld. Dar na, stii cum sunt femeile, le place sa foloseasca multe cuvinte.
J.

Oameni „defecti”

M-am cam plictisit de oameni defecti.

Astia care, cica, au fost prea raniti inainte ca sa mai poata iubi.

Cacat. Been there, done that. Cazi in noroi. Asta e. Te ridici si te scuturi, frate. Gata. Gata cu rahaturile si lamentarile. Cam cate vieti crezi ca ai la dispozitie sa-ti ridici tu ziduri? Chestia asta cu zidurile e o lamentare crunta. Arata ca, de fapt, nu ai invatat nimic. De ce? Pentru ca nu ai nevoie de zidurile alea. Daca ai nevoie de ele inseamna ca nu te poti stapani, nu ai control asupra ta si crezi ca vei face aceeasi tampenie de mai multe ori. Asta inseamna ziduri.

Nu inseamna ca esti puternic. Esti slab, foarte slab. Si predispus greselilor.

Crede-ma, eu stiu. Eu am fost dintr-asta cu ziduri multe. Eu si China, crede-ma!

Si e o aberatie. E o prostie. Ti-e atat de frica sa simti, ca ridici porcariile astea. Si dupa aia te crezi puternic si dur. Esti ca un caine in perimetru. Daca iesi de acolo umblii cu coada intre picioare. Sa fim seriosi, nimic nu e mai gresit de atat. Si gresit nu are termen de comparatie.

Si daca nu te plangi esti un prost. De ce? Pentru ca faci doar sa-ti sedimentezi toate regretele si suferinta; toate astea sapa atat de adanc in tine, incat ajungi sa fii o carcasa, un ambalaj gol. Plange-te. Tipa! Urla! Da afara tot ce e rau. Fa curat in tine! Doar asa poti primi ceva bun in schimb.

Oamenii nu se asteapta sa le oferi sufletul pe tava. Se asteapta la zidurile astea stupide, ale tale. E amuzant pentru ei sa le darame. Dar, dupa aia, nu mai raman cu nimic de facut. Se plictisesc. Pleaca. Crezi ca daca vor darama zidurile si vor gasi ruine vor ramane? Cati oameni crezi tu ca se aseaza in genunchi si se apuca sa culeaga piatra cu piatra, farama cu farama, pentru a te construi la loc? Sa fiu cinstita, nici nu e treaba lor. E treaba ta sa faci asta. Daca tot te-ai spulberat in bucati, alege ce pastrezi. Construieste ceva mai bun.

Si lasa-le naibii de ziduri. Fa-ti un gard micut, din lemn alb. Respira.

J.

P.S. Am fost un om defect. Știu ce înseamnă. Practic, postul este dedicat unei părți din mine. Dacă va regăsiți, pierdeți mai puțin timp și faceți ce trebuie din start.