Se admite public existenta a patru tipuri de iubire. In termeni grecesti: storge, eros, fileo, agape.
Storge – Afectiune
Este afectiunea cu caracter familial, regasita intre membrii unei familii sau intre oameni cu relatii interpersonale apropiate de acest statut (ceea ce unii numesc familia pe care ti-o alegi benevol). Este descrisa ca fiind cea mai naturala, emotiva si difuza pe scara iubirilor: naturala prin prezenta sa fara constrangere, emotiva pentru ca este rezultatul duiosiei datorate familiaritatii, difuza pentru ca nu pune accent pe caracteristicile considerate „‘valoroase” sau demne de iubire, reusind astfel sa transceada majoritatea factorilor discriminatori. In mod ironic forta ei este si cea care o face vulnerabila, caci are un aspect de „gata construit”, „deja existent”, ca atare oamenii au tendinta de a se astepta sa o primeasca, chiar sa o revendice, indiferent de atitudinea lor si consecintele ei evidente.
Fileo (Phileo) – Prietenie
Prietenia este o legatura stransa existenta intre oamenii ce impartasesc interese sau activitati comune. In mod explicit, definitia de fata despre prietenie este sub ideea de companie, convietuire.
Cele doua notiuni cu adevarat controversate si paradiscutate, analizate si fragmentate sunt: eros si agape.
Eros – Erotismul
Este considerata iubirea egocentrica, ce are la baza satisfacerea dorintelor carnale.
C. S. Lewis divide Erosul si obtine subdiviziunea Venus. El vede Erosul ca pe dragostea romantica, Venus constituind dorinta carnala, fateta erotica a acesteia. Eu personal nu sunt de acord cu diviziunea, avand in vedere complementaritatea notiunilor. Nu cred ca in existenta romanstimului singular. De ce sa divizi un lucru daca in forma actuala este un tot unitar. Yin fara Yang spulbera ideea simbolului. Erosul, prin definitie, este ansamblul dorintelor sexuale. In Psihanaliza este echivalentul libidoului. Ca atare consider subdiviziunea eronata: extrapoland, romantismul poate fi parte integranta a tipului de iubire Eros, fiind el insusi subdiviziunea; sensul denotativ primand, situeaza erotismul in prim plan. Este posibil erotismul fara romantism, insa romantismul fara erotism, nu.
Agape – Dragoste neconditionata
Singurul punct comun pe parcusul documentarii mele asupra termenului (caci pe principiul „cate bordeie, atatea obiceie” – cate articole, atatea defintii) – este asemeni iubirii Lui Dumnezeu pentru om.
Folosit în scrierile antice, agape semnifică o iubire care alege şi care se manifestă ca un act al voinţei. Ea înseamnă abandon şi negare de sine în favoarea şi de dragul celui iubit, este o dragoste sacrificială, care în lume apare doar ca elan, ca o adiere venită din afară, şi nu ca factor determinant de viaţă. De aceea ea nu se manifestă prin trăsături omeneşti şi contingente, ci dumnezeieşti şi absolute.
Avand in vedere corelatia cu iubirea manifestata de Dumnezeu pentru om, tind sa contest ideea de alegere (nu si pe cea de act de vointa insa).
Agape are la bază prețuirea celuilalt (fie că o merită sau nu).
Agape nu este o dragoste care se aprinde datorită faptului că celălalt are merite deosebite, ci își are originea în caracterul celui ce o initiaza.
Agape continuă să iubească chiar si atunci cînd nu i se răspunde la fel. Chiar si in momentul in care celălalt nu se mai face vrednic de a fi iubit. Agape este o dragoste necondiționată de purtarea celuilalt, este un act de voință din partea celui ce iubește, nefiind un sentiment trecator.
Agape dorește numai binele celuilalt și se se daruieste pe sine. Aceasta nu înseamnă că este o dragoste iresponsabilă care împlinește poftele celuilalt sau calcă legea pentru binele celuilalt, ea nu este o dragoste oarbă. Evident ca nu este o dragoste iresonsabila. Nu cu exteriorul ci in ceea ce priveste persoana ce o exercita. Cel ce iubeste nu incalca libertatea celor din jur ci libertatile proprii si regulile proprii. Este o dragoste oraba avand in vedere ca este neconditionata de reactiile, atitudinea, comportamentul, reciprocitatea manifestate de celalalt. Sau este genul de dragoste ce joaca rolul de orb pentru a-si masca sau justifica alegerile.
Este considerata o iubire necesara, dar nu suficienta. In afara de matematica si argumente logice nu accept ideea de necesar, dar nu suficient. Mai ales cand vine vorba de iubire. Un sentiment ajuns la apogeu nu poate fi necesar, dar nu suficient. Daca nu este suficient, atunci nu mai este nici necesar.
Este de altfel cea mai mare dintre virtuţi, pentru că fără ea, orice faptă, oricît de măreaţă, nu înseamnă nimic. Ea este condiţie a actului mîntuirii, căci este sursa şi motorul faptelor bune. Daca orice fapta nu inseamna nimic fara ea cum de este necesara, dar nu suficienta? Daca este motorul, deci impulsul, lucrurilor bune, cum de este necesara, dar nu suficienta? Daca este cea mai mare dintre virtuti, daca fara ea nimic nu este suficient, cum de este necesara dar nu suficienta?
Ori eu am devenit suficienta in dorinte, ori nu mai suntem in stare sa apreciem ceea ce ne este aboslut necesar. Si, daca nu neaparat suficient, macar de necontestat meritoriu efortului gasirii, catigarii si, mai ales, pastrarii lui.
Nota: Acest post s-a vrut a fi obiectiv prin caracterul denotativ al definitiilor, insa, in mod absolut evident, s-a strecurat subiectivul. Articolele gasite sunt ele insele subiective si amesteca notiunile. Am incercat sa separ cele patru notiuni si sa le aduc cat mai aproape de definitia lor reala, avand ca singura baza de incredere etimologia.
Aberatii antume 